joi, 23 februarie 2012

Poetul ţăran ION HANZU


Ardeleni, săraci ficiori,
Însuraţi şi junişori,
Când o bătut doba-n sat,
Aţi lăsat tot şi-aţi plecat.
Aţi pus flori la pălărie
Şi-aţi plecat la bătălie.
Foaie verde ruptă-n cinci
Vai săracii de voinici
Merg de-acasă plini de dor,
Nu ştiu mai trăiesc ori mor,
Merg de-acasă frumuşei
Şi se-ntorc ca vai de ei.

Frunză verde lemn uscat
Atâta-s de supărat
Cum îi cerul de-nnorat
Şi-s atât de necăjit
Cum îi cerul de-nnegrit.
Şi de m-am băgat cătană
Nu mai plânge, dragă mamă.
Lasă-mi jelea numai mie
Aicea la cătănie.
Ia-ţi numai cartea cu tine
Şi te roagă pentru mine
Să-mi dea Dumnezeu noroc
Când m-o duce Neamţu-n foc.
Şi te roagă, draga mea,
Că mi-i puşca tare grea
Şi-s răgută tinerea,
Nu-s învăţată cu ea.

Pe cine-ai, Doamne, de-a-l bate
Nu-l bate cu alte fapte
Numai cu străinătate
C-acela-i bătut de toate.

Plângeţi fetelor cu jele
Că rămâneţi singurele
Şi câtu-i satu de mare
Nu vezi un ficior pe cale,
Nu vezi un ficior cu peană,
Toţi-s la Nemţu cătană.
Nu vezi un ficior cântând
Numai măicuţe plângând,
Tot plângând şi supărate
De ficiorii lor lăsate.
Ficiorii cari purtau jocu
Acum ţin cu Rusu focu,
Cari ştiau de veselie
Ţin cu Rusu bătălie.

Foaie verde doi bujori
Plângeţi dragii noşti ficiori,
Plângeţi cu mare năcaz
Că numai noi am rămas.
Am rămas şi noi plângând,
Da’ nu ştim până când.
Că peste-o zi, peste două,
Ne-o veni carte şi nouă.
Ne-o veni carte cernită
Să fim gata într-o clipă,
Într-un ceas să ne gătăm
Şi din ţară să plecăm.
Şi-om pleca pe drum cu greu
Ni-i dor de părinţi mereu,
Ni-i dor şi nu i-om vedea
Că departe-or rămânea,
Iar pe noi ne-a-nstrăina
Departe prin Serbia.
Bate vântul plutele,
Frunza umple gropile,
Ficiorii căzărmile,
Blestemându-şi zilele.
Frunză verde trei granate,
Săraci ficiori de pe sate
Cum stau vara la cetate
Toţi cu puştile pe spate.
Toţi cu puşti de cele grele,
Încărcaţi de dor şi jele.

Foaie verde, foaie fragă,
Ină, mamă, ină dragă,
Cu poala plină de zloţi
De mă scoate dacă poţi
De pe mâinile la hoţi
Şi cu lacrămi pe obraz
Să mă scoţi de la năcaz
Că năcazu dintr-o zi
Poate omu-mbătrâni.
Da’ trei ani de cătănie
Cât necaz poate să fie!

Cum alergă soarele
Pe toate ogoarele,
Am călcat ţările toate,
Dalmaţia jumătate,
Dar de bine nu am parte.
Foaie verde şi-o alună,
Dalmaţia-i ţară bună,
Numai pentru mine-i rea,
C-am stat prea mult în ea,
Departe de ţara mea.
Cât te uiţi în lung şi-n lat,
Nu mai vezi pământ uscat,
Numai ape turburele,
Mergând corăbii pe ele,
Tot corăbii fermecate,
Ce pe mare sunt plecate
Şi cu tunuri încărcate.
Tunuri mari şi tunuri mici,
La tot tunul cinci voinici.
Hei, mare, apă sărată
Mai scoate-m-afar-odată,
Să-mi văd ţara-ndepărtată,
Să mă văd acas-odată!

Vântule, de prin copaci
Mai astâmpără-te, taci.
De la fraţi de ce-mi înşiri
Numai negre tânguiri?
Pentru ce-mi aduci când baţi
Tot suspine de la fraţi?
Dinspre Moldova când vii,
Inima tu mi-o sfâşii.
Când de peste Prut te-ntorci,
Lacrime din ochi îmi storci,
Iar de peste munţi, vai, vai,
Cu ce-mi spui, prin piept mă tai!
Bate vântul, bate iar,
Nu e vânt, e plâns amar,
Plâns de fraţi din depărtări,
Risipiţi prin şapte ţări.
Cum m-aş duce-n zbor şoimesc,
Plânsul lor să-l potolesc!
Munţii până-n cer fac zid,
Duşmanii cale-mi închid.
Vine zvon de peste Prut,
De la fraţi un glas pierdut.
Foaie verde de cicoare,
Vai şi-amar de cine n-are
Nice casă, casa lui
Şi nici masa, masă nu-i,
Şi-i străin în ţara lui!
Cine nu-i la el în ţară,
N-are toamnă, n-are vară,
Făr’ tot, viaţă amară,
Şi năcaz şi supărare.
La străin cine se ţine,
N-are-n lume nici un bine.
Ce e bine, nu-i al lui,
Ci e al stăpânului.

Dragi tovarăşi, ai mei boi,
Câte rele şi nevoi
Am împărţit eu cu voi,
În căldură, vânt şi ploi!
De-ar vorbi răstelele
Şi ar spune relele,
Cât v-am rupt eu şelele,
Ar plânge şi stelele.
Dar voi nimic n-aţi cârtit
Şi aţi tras, v-aţi îndoit.
Când am zis „Ho!”, v-aţi oprit,
Când am zis „Cea!”, aţi pornit.
Aţi strâmbat răstelele,
V-aţi îndoit şelele,
Aţi biruit relele,
Eu am ajuns binele.
Acum de rele nu-mi pasă
Că am casă şi am masă,
Am câştigat o moşie,
Am scăpat de iobăgie.

Câtu-s Carpaţii de-ntinşi
Tot de români sunt cuprinşi.
Români sunt, români să ţân
Şi nu stau cu frica-n sân.
Români cu şerpare late
Nu-şi dau limba pân’ la moarte.
În munţii de la asfinţit
Şede moţu năcăjit
Şi tot bate la ciubară
Tot gândind la cei din ţară.

Mândra mea de astă vară
Mă roagă s-o iubesc iară,
Da’ eu n-am înnebunit
Să iubesc ce-am părăsit
Şi eu nu-s fir de secară
Ce-am lăsat să iubesc iară.
Şi io-s fir de grâu curat
Nu iubesc ce-am lepădat.

Săraci fete de la noi,
De v-aţi face toate oi
Şi io păcurar la voi,
Io la strungă nu v-aş duce
Fară-n braţe v-aş tot strânge.
La strungă nu v-aş mâna,
Fară v-aş tot săruta.

Pare-mi rău, vremea-i târzie,
Las’ c-aşa-mi trebuie mie,
Că n-am ascultat de nime.
Cine cu ce m-a-nvăţat,
De nime n-am ascultat.
Dar acum aş asculta,
N-are cine mă-nvăţa.
Aş asculta şi de-un câne,
Numai să mă-nveţe bine.

De-ar fi mândra fată bună,
Ne-am face pat în grădină.
Io m-aş face-o boare lină
Şi-aş merge la ea la cină.
Io m-aş face-un vânt de vară
Şi-aş mere la ea pe sară.

Am o mândră ca o cruce
Şi la lucru n-o pot duce.
Dimineaţa-i roua mare
Şi se udă la picioare.
La amiaz’ e soare nalt,
N-o pot duce, că-i e cald.
Către sară-i soare mic,
N-o pot duce că-i e frig.

Mândro, de când ne iubim,
De duşmani ne-mbogăţim.
Şi de când am povestit,
De duşmani ne-am îngrădit.
Nu e gardul de nuiele,
E doar de cuvinte rele.

Eu nu cânt că ştiu cânta
Făr’ că-mi plânge inima.
Eu nu cânt să mă fălesc,
Cânt să mă mai veselesc.
Eu nu cânt să fiu ştiut,
Cânt să-mi treacă de urât.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu